The palace was built between 1800 and 1811 by Săndulache Sturdza. In 1862, his son auctioned off the building and this was bought by Alexandru Ioan Cuza, to be his summer residence. Elena Cuza, his wife, was the one who chose and purchased the furniture from Paris. After Cuza’s death, the palace belonged to his two sons, and after both of them passed away, it was owned by Maria Moruzzi. After Elena Cuza’s death, the estate was donated to ‘Caritatea’ hospital, which organised it in a children’s hospital. Later, it will be re-organised in a hospital for TB patients, after another donation.
During the Second World War the palace was destroyed. It gained its glory after 1982 when it became the ‘Cuza Museum’. Inside one can explore the guest rooms, the lounge, the prince and princesse’s salons, the office and the library, the reception, the children’s and servants’ rooms. Outdoor there can be seen the Royal Church, the first tomb of the ruler, as well as the carriage and the sleigh that belonged to Alexandru Ioan Cuza. On the right there is a sculpture group with busts of Romanian rulers, made by Iași University of Art’s students.
https://muzeedelasat.ro/

The Alexandru Ioan Cuza Memorial Museum

Account

by category

Login

Name

by region

Title

Name in English

Conacul din Ceplenița este un conac, acum în ruină, care se află în satul Ceplenița din județul Iași și care a fost construit de către familia vornicului Nestor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche la începutul secolului al XVII-lea.
Ansamblul Conacului Cantacuzino-Pașcanu se află pe Lista Monumentelor Istorice din județul Iași din anul 2004, având cod LMI IS-II-m-B-04119 și fiind format din 3 obiective:
Biserica Sf. Voievozi, datând din 1802 și având codul IS-II-m-B-04119.01;
Turnul clopotniță al bisericii, de la începutul secolului al XIX-lea și având codul IS-II-m-B-04119.02;
Zidul de incintă, de la începutul secolului al XIX-lea și având codul IS-II-m-B-04119.03.
Istoric
La sfârșitul secolului al XVI-lea, domnitorul Moldovei, Petru Șchiopul (1574-1577, 1578-1579 și 1583-1591) a dat boierilor Ureche satul Ceplenița „pentru 12 cai buni, dați în slujba țării”. Familia Ureche, atestată încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, vindea cai de rasă Curții domnești și avea în arendă stărostia Rohatinului în Polonia.
După cum relatează istoricul ieșean Gheorghe Ghibănescu în lucrarea „Surete și izvoade” (vol. II, Iași, 1907), în anul 1617, domnitorul Moldovei Radu Mihnea Vodă (1616-1619, 1623-1626) a dat un hrisov domnesc prin care „vornicului Nestor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche i se reconfirmă posesia moșiei Ceplenița, toate satele din țara Moldovei și anume: 52 sate întregi, 45 părți de sate, 17 moșii, 6 heleștee, un loc de vânat, o prisacă, 45 fălci de vie în cele 19 județe ale Moldovei de pe atunci și satul Ceplenița, satul Buhalnița ce este mai sus de hotarul ceplenițenilor, cu vad și moară în râul Bahlui ce este în ținutul Hârlăului”.
În jurul anilor 1600-1605, vornicul Nestor Ureche a construit pe culmea dealului Ceplenița, străjuit de plopi seculari, o curte boierească și un conac. Conacul avea ziduri groase și era formată din șase încăperi boltite în zidărie, întinse pe două nivele (parter + etaj), având în total o suprafață desfășurată de circa 300 m². Sub clădire era o pivniță. Tot ansamblul de clădiri era o incintă fortificată, având ziduri înalte de peste 2 metri.
În anul 1628, satul Ceplenița (cu conacul), împreună cu moșia alăturată, Buhalnița, sunt moștenite de către cronicarul Grigore Ureche, mare logofăt al Moldovei și fiu al vornicului Nestor Ureche. Acestea trec ulterior (în 1647) în proprietatea fiului său, Vasile Ureche, care la rândul său a vândut această proprietate lui Pascu Lupașcu-Buhuș, căsătorit cu Safta, fiica vistiernicului Iordache Cantacuzino. Începând de atunci, moșia și conacul au devenit proprietatea boierilor cantacuzini. Printre proprietari amintim pe paharnicul C. Cantacuzino (pe la 1758), logofătul Iordache Cantacuzino (în perioada 1793-1816), vistiernicul Iordache Cantacuzino și apoi Mihalache Cantacuzino.
În jurul anului 1835, Iordache III Cantacuzino-Pașcanu a construit un frumos palat pe ruinele curții boierești pe care o ridicase aici, pe la începutul secolului al XVII-lea, marele vornic Nestor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche. Lucrările efectuate de ei au avut ca efecte extinderea conacului prin adăugarea unor noi camere, construirea unei intrări în partea de nord a clădirii și a unei bolți de trăsuri sprijinită pe patru coloane de piatră și care avea la mijloc emblema cantacuzină: vulturul bicefal. După cum descriu istoricii, încăperea cea mai spațioasă avea 16 m lungime și 7 m lățime, iar înălțime ei era de 4 m. Camera avea un plafon zugrăvit în culorile roșu și albastru. Ulterior, Mihalache Cantacuzino-Pașcanu, care a refăcut și biserica de curte, a construit casele din marea curte alăturată.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, conacul îl are ca proprietar pe Constantin Cantacuzino-Pașcanu, participant la mișcarea unionistă din Moldova din 1848 și care fusese exilat de domnitorul Mihail Sturdza la Ceplenița ca urmare a simpatiilor sale revoluționare. În anul 1857, atât moșia, cât și conacul de la Ceplenița trec în proprietatea ginerilor lui Mihail Cantacuzino, Panaite Balș și Ion Văcărescu.
Hristache D. Zarifopol preia conacul de la Ceplenița în anul 1868, în contul unei datorii neachitate. În perioada celui de-al doilea război mondial, proprietarii moșiei și conacului de la Ceplenița au fost Hristache Zarifopol și George și Eliza Zarifopol cu Eliza Zarifopol, unchii lui Paul Zarifopol, cunoscutul critic literar din perioada interbelică.
Odată cu instaurarea regimului comunist, conacul și moșia sunt expropriate și trec în proprietatea satului. Este instalată aici o școală gimnazială, apoi în anii '80 aici și-au avut sediul Căminul Cultural și Biblioteca comunală. În această perioadă, clădirea se degradează nemaifiind întreținută corespunzător. În anul 1986, o parte semnificativă a conacului a fost distrusă de un incendiu devastator izbucnit din cauze obscure.
După spusele primarului comunei Ceplenița din anul 2000, Ion Ungureanu, focul ar fi fost pus intenționat pentru a se acoperi o fraudă. „În anul 1984, prin Primărie, s-au obținut fonduri pentru renovarea clădirii. Banii au fost cheltuiți cine știe de cine, însă clădirea nu a fost renovată. După ce s-a auzit că vine un control, s-a dat foc curții boieresti. A ars acoperișul, însă de atunci clădirea nu a mai fost reparată, și nu a mai fost funcțională. A fost începută o anchetă, însă a fost stopată. Suspectat de izbucnirea incendiului a fost bibliotecarul, însă focul nu a început în bibliotecă, ci de pe acoperiș. De inimă rea, bibliotecarul a înnebunit.”
Conacul avea o suprafață de circa 500 metri pătrați, pardoseli din stejar masiv, groase de peste 6 cm, beciuri, pereți groși de aproape un metru, precum și un zid împrejmuitor de piatră.
Distrugerea conacului
După Revoluția din decembrie 1989, Conacul Cantacuzino-Pașcanu de la Ceplenița a fost distrus de localnici. În anul 2000, istoricul Ioan Caproșu, profesor la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, afirma că sătenii au furat piatra din zidurile exterioare, întinse pe o lungime de 120 de metri, pentru a le duce la biserica din sat, ca să ridice un praznicar. „Este o barbarie ceea ce se întâmplă la Ceplenița. Curtea boierească a cărturarului Grigore Ureche, monument istoric datând din secolul al XVII-lea, a fost distrusă. Oamenii fură zilnic piatra din ziduri, și mă întreb ce fac factorii răspunzători de conservarea monumentelor istorice pentru a opri acest dezastru.”
Întrebat de reporterul de la ziarul Ziua, primarul Ioan Ungureanu a confirmat faptele sesizate de profesor, el declarând următoarele: „În '96, când am fost ales primar, pereții exteriori și interiori ai curții boierului Grigore Ureche erau în mare parte distruși. Oamenii au furat piatra din zidurile exterioare, întinse pe o lungime de 120 de metri. Pot spune că zidurile interioare erau distruse în proporție de 100%. Apoi a fost furată piatra și din zidurile clădirii, atât de la parter, cât și de la etaj. Acum știu că o căruță a luat cărămida de la un coș de fum al clădirii și a dus-o în curtea bisericii. Nu știu dacă acel coș de fum a căzut singur sau a fost dărâmat de preotul din Ceplenița, Adrian Cosmincu, însă cărămida este în curtea sa.” Preotul nu a dorit să ofere o explicație cu privire la faptul că piatra de la conac se află în curtea bisericii, afirmând că el nu este implicat.
Afirmațiile primarului sunt însă confirmate de către mai mulți săteni, care spun că l-au văzut pe preotul Adrian Cosmincu că a adus un tractor cu troliu de la Hârlău, a dărâmat un zid și a încărcat trei remorci de piatră și cărămidă. De asemenea, în ultimele luni și alți oameni din sat au cărat cu căruțele moloz și piatră, unii dintre ei fiind prinși în flagrant de către Poliția din Hârlău.
Primarul afirmă că a sesizat în mai multe rânduri Inspectoratul de Cultură al Consiliului Județean Iași despre distrugerea curții boierești, dar o singură dată a venit (în anul 1998) un reprezentant al Consiliului Județean care i-ar fi recomandat primarului să angajeze paznici.
Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice și Naturale din septembrie 2009 se referă și el la situația Conacul Cantacuzino de la Ceplenița: „Soarta nu i se schimbă nici după 1989, devenind ținta, ca în atâtea alte cazuri, unor distrugeri sistematice care continuă, autorii fiind chiar locuitorii satului care cară material de construcție din ruinele palatului. În urmă cu câțiva ani, printre „destinațiile” acestor materiale, de care se putea beneficia gratuit (!), se găsea și biserica din sat, unde materialul era adunat pentru nouă casă parohială.”
În prezent, din frumosul conac mai există doar ruine exterioare și niște beciuri.

Cantacuzino-Pașcanu Mansion in Ceplenița

The Sturdza Palace at Miclăușeni or Sturdza Castle at Miclăușeni (Romanian: Castelul Sturdza de la Miclăușeni) is a historic monument in the village of Miclăușeni, at a distance of 20 km (12 mi) from Roman and 65 km (40 mi) from the city of Iași. Currently, it is part of the Miclăușeni Historic Monastery complex, designated by the Romanian Ministry of Culture and National Patrimony in 2015. The historic complex is composed of the following monuments:
The Church of the Holy Princes and Annunciation (Biserica "Sf. Voievozi", "Buna Vestire") dating from 1787 and having LMI code: IS-II-m-B-04199.01
The Sturdza Palace, dating from the 17th century, with LMI code: IS-II-M-B-04199.02
The Miclăușeni Monastery Park, dating from the 18th century and being listed as LMI: IS-II-M-B-04199.03
History
Original Manor
In 1410, Voivode Alexander the Good (Alexandru cel Bun) granted a fief to boyar and member of Sfatul Domnesc ("Prince's Council"), Miclăuș, an estate located near the Siret River plains. After the death of the noble, the estate became known by his namesake, Miclăușeni. On April 25, 1591, the nobleman's descendants sold the estate to treasurer Simon Stroici (1550–1623), who built a mansion on the property and fortified the village of Miclăușeni in 1598. The ruins of the first mansion could still be seen as late as the beginning of the twentieth century.
In his last will and testament dated June 5, 1622, Simon Stroici bequeathed the estate and village of Miclăușeni to Lupu Prăjăscu, stating:
Lupului Prăjăscului și nepoatei mele Saftei, și fiului meu, la Gligorie, cu heleștee și cu prisăci și cu tot venitul, pentru că i-am luat spre dânșii ca să-mi fie ei ficiori de suflet.
To Lupul Prăjăscu and my niece, Safta, and my son, Gligorie, with ponds and with land and with all of the income, because I have taken them to be my soul family.
In 1697, the descendants of Lupu Prăjăscu, whom had no survivors, gave the estate to distant relatives, brothers Ion and Sandu Sturdza. On April 19, 1699, the Sturdza brothers divided the estate with Miclăușeni being awarded to Ion Sturdza. Feudal peasants and gypsies worked the land, whose descendants to this day have surnames describing their feudal professions; Bucătaru(Chef), Muraru (Mill worker), Pitaru (Baker), Curelaru (leather cutter), Mindirigiu (mattress maker), Bivolaru (livestock hearder), Surugiu (coachman), as described in the book "Castelul Miclăușeni în cultura română" (Miclăușeni Castle and Romanian Culture), Ed. "Cronica", Iași, 1996.
In 1752, Lord Ioan Sturdza rebuilt the boyar mansion, building it with a semi-basement and cross-shaped ground level. The mansion had 20 rooms, ten of them on each floor. Race horses were housed in the Manor's stable. The floor and ceilings were made of wood beam and wood planks. It is said that the housekeepers had their work cut out for them dealing with the mice and bugs that roamed the residence, with the Master of the Manor giving the following orders:
să se puie în var vreo doftorie de ploșniță și să speli cu aceea și podelele pe sus cu badanaua“, în timp ce „bortele de șoareci să se astupe toate cu cărbuni pisați cu steclă
Upon this place you will rub medicinal powder to kill the bedbugs which are to be embedded in the paint, and to wash the ceilings in said medicine. The holes where mice come and go shall be plugged with crushed coal and grinded glass
Concerned with the expansion of the estate, the son of Ion Strudza, Dimitrie, built a church in the vicinity of the palace in 1821–1823. He adorned the church with baroque-style icons and numerous valuable objects. The son of Dimitrie, Alecu Sturdza Miclăușanu, built a park of 42 hectares (100 acres) all stylized as an English Garden with ornamental tree species and numerous flower beds. Alecu, as a hobby, dealt in the collection and preservation of rare books and manuscripts, which further added to the richness of the Palace. Even future Prime Minister Mihail Kogălniceanu spoke of the rare books and manuscripts collected by the estate.
Although cousin to Prince Mihail Strudza (1834–1849), Alecu Strudza embraced the ideas of the Revolutionaries of 1848. He died in 1848 of cholera, under suspicion that he was poisoned by the Prince. His mark upon the estate was a high-degree of maintenance and precision on the English Gardens and Park on the estate grounds. He was buried in the manor's church, leaving the estate to the widow Catina. She passed the estate to her son, George A. Strudza in 1863, whom built the Sturdza Palace as seen today
Construction of the Palace
In 1869, George Sturdza married Maria, the daughter of writer Ion Ghica, moving the family into the Manor. Maria, 11 years younger than George, was unsettled in her new environment and in the Manor. Eager to remake the Manor building, George Sturdza sold off several forests from the Estate and took out a loan of 100,000 Lei from the Romanian Land Credit Society ("Societatea de Credit Funciar Român"). He placed the Miclăuşeni Estate as collateral, agreeing to pay back the debts in gold coins.
Between 1880 and 1904, George Sturdza built on the site of the old Manor the late Gothic architectural palace that exists today. He wanted the Palace complex to mimic the feudal castles of the West, also be reminiscent of the Palace of Culture in Iasi, and lastly also of the Lord Alexandru Cuza's palace in Ruginoasa.
The Palace was used as a home for orphans under Communist rule, counter to the wishes of daughter Catherine Sturdza who became a nun and donated the property to become a nunnery, which it finally became in 1990.

Sturdza Palace

Polizu Manor is located among the beautiful Moldavian hills. The manor was built between 1880-188 by politician Constantin Ghika-Deleni, in Maxut village, Iasi county.
The manor from Maxut is both a building with architectural value and a special place that keeps alive the memories and sentimental value of the gathering spot of Moldovan and Bucharest boyars during late nintheenth century and at the end of the Second World War. We find amongst senior guests of the place, during their stay in Iasi to find a refuge in the years of the First World War, Queen Maria, Princess Ileana and Prince Nicolae, who subsequently returned in 1926, leaving written evidence about their transition to Maxut, as guests of the couple Alexandrina and Polizu Micsunesti Niculae.
Despite the noble air, time never had patience. In 1946 the manor and the domain have succumbed to the communist regime. Until 2006 it suffered unimaginable damage. During this period the manor served various forms of communist administration: military barracks, CAP, IAS, fruit-growing farm. 24.560 book volumes belonging to the family were burned, all the pieces of furniture were destroyed or stolen, the walls and doors were slandered and all the architectural decoration was thrown away.
Fortunately, on January 11, 2006, the manor was introduced in a comprehensive renovation process, which lasted for five years. The process was started by Irina-Ioana Riscutia, legal heir of the manor and land, who was helped at every step by entrepreneur and visionary Constantin Stefanuca. The two have brought to life one of the few manors still standing in Romania. The smallest details were restored for the building and the park to be brought back to its original shape.
Matching the comfort and the luxury of end nineteenth century with the necessities of modern, noble tourism, Polizu Manor is now a charming destination. The domain has 19 rooms, decorated in the neoclassical style, with elements from century XVIII – XIX. The cellar offers all the necessary ambiance to organize wine tastings, private parties and other activities. To the above we add the amazing garden, full with emotion and a spacious and elegant event hall.
https://www.robelo.ro/

Polizu Manor

The manorial court of Deleni is probably one of the oldest in Moldova, history of its beginnings being long lost. The first erected edifice, which is part of the current architectural ensemble, is the church, built in 1669, near the old manorial residence. Around 1730 a new residence was built, most probably over the old one.
After Maria Cantacuzino married in 1778 Constantin Ghica, the estate became property of the Ghica-Deleni Family. The refurbishment works carried out during their domination modeled the ensemble to its current shape. Until 1802 refurbishment and expansion works were done for the residence and a defense wall was erected round the estate. At the beginning of the 20th century the residence was refurbished after the project of architect Nicolae Ghika-Budeşti.
During the Second World War, for two years, Russian troops were located on the Deleni estate. After the nationalization, the building was used as the Community Center of Deleni, subsequently it became the tuberculosis sanatorium that we can still find today.
http://monumenteuitate.org/